Dragoş Marcu, Popp şi Asociaţii: Legile construirii trebuie regândite şi simplificate

Prezentăm în cele ce urmează un interviu extrem de amplu acordat revistei Constructiv de Dragoş Marcu, directorul general al Popp şi Asociaţii. O bună parte din interviu a apărut în ediţia print de pe luna aprilie a revistei Constructiv.

Ca o scurtă introducere o să spunem doar că ar lua foarte mult spaţiu să trecem în revistă fie şi doar lucrările de amploare pe care le-au adunat în portofoliu, în ultimii ani, structuriştii de la Popp şi Asociaţii. Astfel că, vom aminti aici doar o mică parte dintre acestea: consolidarea Palatului Patriarhiei, librăria Cărtureşti de la Lipscani, mari clădiri de birouri precum Green Gate, turnurile City Gate şi clădirea Unicredit de la Piaţa Presei, clădirile dezvoltate de Skanska lângă staţia de metrou Aurel Vlaicu dar şi cele pe care tot Skanska le ridică acum lângă staţia de metrou Politehnica precum şi, puţin mai jos, clădirile Orhideea Towers de lângă staţia de metrou Grozăveşti, la toate acestea adăugându-se ansambluri de locuinţe şi centre comerciale.

Cum e la noi legislaţia în construcţii?

Avem de-a face cu o legislaţie în construcţii foarte îmbâcsită şi cu multe formulări neclare, astfel încât, unele sunt aproape la libera interpretare a fiecăruia. E îmbâcsită pentru că există, pe de o parte, legi neclare iar pe de altă parte pentru că s-au schimbat foarte mult condiţiile de performanţă sau aşteptările de la construcţii. Asta se întâmplă şi pentru că la nivelul codurilor de proiectare există o tendinţă de armonizare cu legislaţia europeană. Există însă destule situații când ne lovim de un decalaj între codurile europene și cele românești, de frecvente neconcordanțe, dar și un decalaj între diverse coduri și norme românești, unele actualizate, altele nu.

În construcții există în acest sens câteva legi fundamentale cum este spre exemplu legea 10 privind calitatea în construcţii dar putem să vorbim şi despre legea 50 privind autorizarea lucrărilor de construcţii. Anumite legi au început să se schimbe şi e bine că lucrurile s-au întâmplat aşa. Problema e că lucrurile s-au făcut sacadat, existând frecvent necolerări în timp între anumite prevederi.
Există situații în care, spre exemplu, un cod de proiectare care este în vigoare are trimiteri către acte normative care sunt abrogate.

De aici apare prima inconsistenţă. Tocmai s-au încercat corecturi. Dar şi aceste corecturi, pentru că suntem în Europa, sunt tributare unui mecanism de elaborare şi promovare a codurilor de proiectare. Multe lucruri se fac pe ultima sută de metri, astfel că, atunci când vrei să corectezi ceva, se spune că nu mai e timp, că trebuie notificată Comisia Europeană.

După aceea, un cod care a plecat cu nelămuriri, odată ce a fost ratificat de Comisia Europeană, e destul de greu de modificat. Există proceduri dar presupun reluarea unor paşi şi, sub presiunea timpului, uneori e imposibil.

Cum sunt codurile româneşti?

Aş spune că tind să devină din ce în ce mai prescriptive. Asta înseamnă că se fac din ce în ce mai multe reguli şi că încearcă să trateze toate situaţiile posibile. Aici se impun două comentarii. Primul este acela că niciodată nu vei putea cuprinde toate situațiile posibile. În al doilea rând, regulile împreună cu normele de aplicare, cu comentariile şi cu anexele, ajung să fie extrem de stufoase. Din această cauză sunt foarte greu aplicabile.

Bănuiesc că e altfel în Vest…

La noi e o tendinţă diferită de situaţia din ţările cu o legislaţie modernă pe construcţii. Acolo lucrurile se relaxează. Există două aspecte semnificative care conduc la acest rezultat. Pe de o parte, dacă ne ducem în lumea ingineriei, dacă totul este programat, reglementat, atunci se pune problema unde mai e loc de creativitarea inginerească?
În general, există coduri care dau o mare libertate acolo unde este cazul. Se pune accent pe așa-numitul engineering judgement, adică lasă decizia la aprecierea inginerească pe fondul unor criterii și recomandări formulate. La noi însă, legile sunt dure. De exemplu, în ceea ce priveşte proiectanţii, codurile s-au tot înăsprit.

Din ce cauză? Există şi părţi bune ale acestei înăspriri?

E adevărat că, într-un fel, poate că e bine că e aşa. Asta pentru că există multe disfuncţionalităţi în sistem. Adevărul e că există o conduită în piaţă în care concurenţa neloială, primitivismul de abordare, “şmecherelile” pe lângă lege sunt la ordinea zilei, mai ales în medii mai puţin controlate. Acolo nu numai că nu există controlul autorităţilor statului dar nu există nici specialişti dedicaţi cum ar fi diriginţi de şantier sau responsabili tehnici cu execuţia care să vegheze asigurarea calităţii. Or, bineînţeles că lucrurile astea se întâmplă la construcţiile mici sau ieftine, să spunem de exemplu din marginea Bucureştiului. Asta ca să nu mai vorbim de mediul rural, unde există un alt mod de abordare. Deci, pe româneşte, din anumite motive, se fac produc neconformităţi în ceea ce priveşte atât procesul de autorizare cât şi procesul de construire.
Apoi există o serie întreagă de investiţii publice blocate. De ce? Nu de puţine ori, lucrările s-au acordat clientelar, mai există caiete de sarcini făcute cu dedicaţie, iar aceste din urmă lucruri nu ţin neapărat de o administraţie sau alta. Asta şi pentru că a funcţionat mulţi ani regula preţului cel mai mic şi de aici au apărut deraiajele. Criteriul celui mai mic preț, decisional în procedura de atribuire a unei lucrări cred că este cel mai rău lucru care ni se putea întâmpla în ceea ce privește asigurarea calității. Şi nu în ultimul rând, este de amintit că și sectorul privat a “învățat” de la sectorul public acest lucru.

De când nu mai funcţionează regula preţului cel mai mic?

Formal am senzaţia că deja n-ar mai funcţiona. Doar că, practic, nu e chiar aşa. Şi aici ar trebui să existe multe discuţii în ceea ce priveşte răspunderea funcţionarului public. Există nu de puţine ori o teamă în a acorda un contract mai mare decât la preţul cel mai mic, teamă de faptul că… mâine poate te caută cineva.
Specialiştii, reuniţi în asociaţii profesionale, consideră în general că suprareglementarea nu este o cale pentru a rezolva problemele. Există foarte multe reguli puse care se bat cap în cap, greu de decelat şi greu de judecat de către autorităţi. Nu există o tendinţă de fluidizare.

Aşa cum vă spuneam despre ingineri cu “lasă-i să gândească”, tot aşa ar trebui şi cu cei care aprobă – trebuie lăsaţi să gândească.
Altfel, există nenumărate situaţii în care proiectele se blochează ca urmare a unei pieţe care a funcţionat defectuos din diverse motive, licitaţii care s-au tot organizat dar fără rezultat, anulate (autostrada Comarnic, concurs internaţional pentru lucrări la Muzeul de Istorie al României – ca să amintesc doar două cazuri din foarte multe). Astfel avem autostrăzi care încep şi nu se mai termină sau se fac inferior calitativ.
Trebuie să ne întrebăm şi de ce se fac proaste – pentru că se fac la preţul cel mai mic sau pentru că în momentul în care se face studiul de fezabilitate, nu sunt cei mai buni specialiști care fac respectivele studii. Şi asta pentru că, din nou, suntem forţaţi de preţul cel mai mic.

Să nu uităm că studiile de fezabilitate au la bază mai multe studii de teren, studii geotehnice etc. Doar că vorbim de un buget limitat. Astfel că, spre exemplu, în loc să se facă foraje din 30 în 30 de metri cum ar fi normal, având bugetul limitat, se fac din 500 în 500 de metri. Problema e că terenul poate să nu fie acelaşi pe parcursul celor 500 de metri.
Mai dau un exemplu, mai puţin mediatizat – proiectul centurii unui mare oraș, care a fost făcut pe un studiu de fezabilitate care obligă şi fixează nişte parametri. Problema a fost că studiul de fezabilitate era deficitar, incomplet, nu au fost luate toate scenariile în calcul. Apoi, pentru că s-a proiectat pe baza datelor avute la dispoziţie –incomplete, cum spuneam – după foarte scurt timp au avut loc alunecări de teren. Lucrările de remediere au costat circa 6 milioane de euro, după trei ani de anchete. Alt exemplu, autostrada oprită pe un sector din vecinătatea Apoldului, între Sebeș și Sibiu – aceeaşi cauză, aspecte insuficient tratate.
Din acest motiv, cu firma de proiectare la care lucrez nu ne-am prea băgat în lucrările publice, iar atunci când am intrat am lucrat ca subcontractori, angajaţi de constructori, în așa numitul design and build.

Dar şi ca subcontractor puteţi fi afectaţi de preţul minim pe care-l ia antreprenorul general.

Aşa este, doar că dacă eşti subcontractor … la o lucrare cu valoarea de 20 de milioane de euro, de exemplu, antreprenorul general poate să-ţi plătească câteva sute de mii de euro pe proiectare, e drept, reducându-și marja sa, însă e interesat să o facă ca să termine cu bine lucrarea, în timpul promis, fără penalizări.

În schimb, dacă participi la licitația pentru proiectare de autorizare și a proiectului tehnic, sumele care se licitează sunt foarte mici, iar onorariile care rezultă sunt derizorii. De ce se licitează puțin? Pentru că studiul de fezabilitate întocmit defectuos stabilește o sumă mică dar și pentru că sunt puține lucrări în piață. Astfel că, în disperare de cauză, unii merg cu preţul jos de tot.

Mai există o condiţie în licitaţiile publice. Să nu se coboare sub 85% din preţul stabilit la studiul de fezabilitate pentru proiectare sau pentru construire. Experienţa arată că se cobora frecvent pe la 40-50% din suma indicată în studiul de fezabilitate. Să nu uităm însă că studiul, aşa cum e făcut, indică şi cât costă lucrările de proiectare şi apreciază cât costă lucrările de construire. Dacă zice că se fac lucrările cu 1 milion de lei, se ajunge că se licitează lucrările la 400.000 de lei. Asta se întâmplă pentru că suntem într-o piaţă săracă şi pentru că este neloială. Nu ai cum să ajungi la 40% dacă îţi plăteşti oamenii la alb şi nu la negru, dacă îţi plăteşti taxele la timp, dacă îţi asiguri sistemele de management pentru eficientizare, dacă lucrezi cu software licențiat, dacă investeşti în protecţia muncii.

Există deci costuri inerente pe care dacă le respecţi şi e foarte greu să concurezi cu firmele neloiale.

Cifrele nu sunt neapărat reale, sunt pentru exemplificare. Vedeți, e un sistem care pare să împingă la ilegalități sau la “fandări” printre prevederile legale, de multe ori neclare, cum spuneam mai devreme.
Un alt exemplu – un subcontractor specializat în lucrări de cofraj, care licitează pentru o companie românească 1,15 mp /om/oră, spre exemplu, în timp ce pentru compania străină, care are costuri mult mai drastice de protecţia muncii, licitează doar 0,85 mp/om/oră, pentru că trebuie să se adapteze la măsurile de protecţia muncii, care îl costă.

La ce conduc licitaţiile publice la preţuri mici?

Aşa au apărut abuzurile, cu supraîncărcările ulterioare, cu scandaluri, cu DNA şi altele. Statul, presat de ilegalităţi mai mici sau mai mari, reacţionează. Şi atunci, tendinţa este de a supra-reglementa.

Într-un fel, am putea spune că în aparenţă poate fi un lucru natural. Doar că experienţa altor ţări mai dezvoltate arată clar că lucrurile nu merg aşa de bine în acest fel, cu astfel de suprareglementări.

Şi alte ţări, mult mai civilizate decât noi, s-au lovit de astfel de probleme. Franţa, spre exemplu a constatat prin anii ’80 că nu se respecta calitatea în construcţii, într-o perioadă în care industria construcţiilor de acolo era în plină dezvoltare. Se punea încă de atunci întrebarea – de ce calitatea în construcţii scădea în ciuda avansului tehnologic? Şi-au dat seama că existau de fapt mai multe probleme. Erau legile foarte îmbâcsite şi la vremea respectivă. Astfel că au numit un grup de oameni care se ocupau de aceste aspecte, sub patronajul direct al preşedintelui Mitterrand. Chiar şi aşa a durat ani de zile până să schimbe legile şi să le facă să funcţioneze. Apoi au început să instruiască oamenii din administraţia publică. Şi asta pentru că acolo e o altă mare problemă. Aceştia dau autorizările, cercetează conformitatea unui proiect, sunt deci foarte importanţi.

Sigur că există şi ţări, cum e Spania, unde autorizarea nu e făcută de stat. Sau, mai bine zis, o face statul dar indirect, prin Ordinul Arhitecţilor de acolo. Acolo Ordinul Arhitecţilor are un rol foarte important iar rezultatul este că lucrurile sunt foarte bine puse la punct.

Pe de o parte, ca să ne întoarcem, pare într-un fel firească atitudinea statului de a pune noi limite şi noi responsabilităţi, noi pedepse etc. Dar lucrurile acestea mai şi îngreunează situaţia din teren. Au fost şi lucruri năstruşnice care s-au făcut în legile noi. Spre exemplu, prin HG 28 cu documentaţiile pentru licitaţiile publice. Primul lucru pe care l-au propus a fost – să existe două faze de proiectare: studiu de fezabilitate şi proiectul tehnic. Studiul de fezabilitate se făcea în baza unui proiect tehnic destul de avansat în timp ce proiectul tehnic intra în detalii de execuţie. Or, înţelesurile sunt cu totul diferite. Există multe probleme care rezultă de aici şi care s-au pus pe hârtie, s-au semnalat. Şi am spus… “dragă statule”, dacă noi facem proiectul aproape până la capăt, la nivel de studiu de fezabilitate, ce investitor e dispus să plătească această muncă? Rezultatul este că afectezi sever segmentul firmelor de proiectare. Asta pentru că nu există fonduri pentru aşa ceva. Să nu uităm că poate fi vorba şi de volum de muncă aici. O documentaţie la nivel de proiect tehnic pentru unele lucrări poate să însemne şi “jumătate de camion” de documentaţie. O depui la Primărie dar… acolo cine are capacitatea sau pregătirea să se uite în ea? În cât timp? Când îți vine autorizația?

Sau poate nu se câştigă proiectul după toată munca…

Exact. Asta se întâmplă în cazul licitațiilor. Dacă nu câştigi proiectul, cine plăteşte munca? Dar ce se întâmplă dacă proiectul nu se autorizează? Multe proiecte se plătesc după obţinerea autorizaţiei de construire. Adică poți să ajungi în situaţia de a munci pe degeaba. Partea interesantă e că poţi să pierzi proiectul fără să fie vina ta. De exemplu, se pot găsi ţevi în pământ despre care nu existau informații şi atunci proiectul trebuie modificat, nu mai e valabil cel vechi, multă muncă degeaba etc. Mai există în acest sens şi probleme de legalitate, de decizii, când investiţiile se mişcă foarte greu.

Cum sunt la noi studiile de fezabilitate comparativ cu cele din Occident?

În urmă cu 4-5 luni, la secretariatul de stat de la Ministerul Dezvoltării, au fost chemate câteva asociaţii profesionale ca să stea de vorbă cu reprezentanţi specialişti ai Băncii Europene de Investiţii. Am constatat cu acea ocazie că, de fapt, diferenţele sunt uriaşe între abordarea unui studiu de fezabilitate la noi şi abordarea unui studiu de fezabilitate la ei.

Ei nu înţelegeau de ce la noi trebuie să faci proiectul până într-o fază foarte avanzată – pentru că nu aceea este fezabilitatea proiectului. Asta pentru că te poţi duce pe o direcţie greşită. La ei, fezabilitatea are o cu totul altă înţelegere. Acolo nici nu intră partea tehnică (cu arhitecţi, ingineri, instalatori etc) în această fază. Acolo e o problemă de business plan, se pune problema dacă avem terenul, care-i utilitatea, ce zonă ar deservi, vorbim despre alte aspecte…

Asta nu înseamnă că în Vest nu se dau indicaţii. Doar că sunt mai generale. Spre exemplu, dacă avem teren întins atunci fluxul tehnologic şi clădirile care trebuie făcute ar urma să fie de joasă înălţime, dacă avem teren limitat, atunci altfel se gândesc fluxurile tehnologice. Dar, oricum, intră prea puţin tehnicienii în această fază. E mai degrabă o problemă economică.

De ce au venit cei de la BEI?

Pentru că era vorba să se facă trei mari spitale de urgenţă în România, în acest an, cu bani veniţi de afară, susţinuţi şi de BEI.

Aceştia din urmă voiau să ştie foarte clar ce se face în România la studiile de fezabilitate, să fie pregătiți, să știe pe ce vor da banii, care sunt riscurile care ar putea bloca lucrarea.

Despre ISC, ce puteţi să spuneţi? Are prea multe atribuţii?

Noi nu considerăm că se poate face creşterea calităţii prin suprareglementare sau prin supraraglomerarea ISC. De un an de zile există lucrări blocate voit, inconştient sau din incapacitate, dată de legi stufoase sau de cine ştie ce cauză, şi care stau blocate de ISC.

ISC-ul se tot plânge că are oameni puţini.

Păi se plânge că are oameni puţini însă se blochează pe controlul proiectelor, fără a mai avea resurse suficiente care să fie pe şantiere, să vegheze la buna desfăşurare a lucrărilor. Ei resping proiectele… stând în birouri.

De ce se întâmplă asta?

Un motiv ar fi acela că şi-au obţinut în timp puteri prea mari. Apoi este vorba și despre interpretarea discreționară a legii. Este şi cazul expertizelor tehnice pe construcţii existente. Sunt investitori mari care sunt loviți de aceste blocaje.

Un exemplu ar fi cel al unui mare retailer de produse alimentare, prezent pe orice stradă mai importantă din București dar prezent și în țară. Acesta vrea să-şi amenajeze magazine la partere de bloc. Ce au de făcut? Pun un gips-carton, panouri, refac pardoseala etc dar fără să umble la structura de rezistenţă. Ce li se spune de la ISC? În primul rând, ISC-ul blochează toate lucrările şi cer expertiză seismică pe tot blocul de zece mii metri pătrați (de exemplu), pentru o lucrare care se desfășoară pe 2-300 mp. Cine poate să plătească așa ceva? E o procedură îndelungată, cu costuri mari de cercetare în amănunt a clădirii și cu dificultățile inerente a unei construcții care este ocupată (de sute de proprietari) şi finisată.

Vine expertul, analizează, cercetează şi concluzionează că intervenţiile care se fac nu vizează structura şi nici nu afectează rezistenţa. ISC-ul întoarce însă lucrarea. Pentru ISC nu e sufficient – trebuie să faci expertiză seismică pe tot blocul.

E adevărat şi că aici legislaţia e incompletă şi nu defineşte foarte clar ce este expertiza tehnică şi există un singur normativ care vizează expertizarea tehnică a structurii – P100-3/ 2008, care se referă la evaluarea şi proiectarea consolidărilor la clădirile supuse la acțiuni seismice.

Adevărat şi că pot să existe situaţii în care să vorbim de pericolul tehnic de afectare a structurii de rezistenţă. Numai că expertul are pregătirea și experiența să sesizeze acest lucru, să extindă cercetările, nivelul expertizări, şi asta doar în cazul în care consideră că este necesar. Acesta are și procedura să o facă – cea definită de codul mai sus amintit. Dar atunci când expertul tehnic recunoscut de stat spune că nu e cazul, de ce să nu-l credem?! Nu-i mai bine să-l credem şi să-şi asume răspunderea ca expert în loc să blocăm investiţii?

Se ajunge deseori la situaţii absurde în care trebuie să faci ce cer ei, să bifezi anumite aspecte doar pentru că aşa înțeleg ei şi, culmea absurdului, nici după acea, proiectul să nu treacă.

Multe situații sunt de-a dreptul abuzive. Este cazul unor mici reamenajări la clădiri realizate de câțiva ani. Există o prevedere în P100-3/2008 care spune că nu trebuie investigate seismic clădirile realizate după coduri moderne de proiectare (după 1992). Cu toate că această prevedere este absolut clară, fără ecvivoc, ISC-ul o impune totuși expertiză pe toată clădirea, motivând că dacă faci o reamenajare și schimbi câțiva pereți din gips-carton cu alții din același material, casa nu mai e aceeași, e o altă casă!!! Iar aceste situaţii nu sunt nici pe departe cazuri izolate.

În urmă cu câteva zile, pentru o clădire care a fost data în folosință la sfârșit de 2015, început de 2016, unul dintre etaje era neamaneajat, nu se ocupase niciodată. A venit un chiriaș nou, care a dorit să-și amenajeze biroul introducând la unii pereți gips, panouri despărțitoare, pereți din sticlă, toate aceastea luate în considerare la proiectare ca parte a încărăcărilor date de pereții despărțitori. Expertul tehnic a stabilit că lucrările se încadrează în ceea ce a fost luat în considerare la proiectare, că nu se modifică în nici une fel modul de comportare a clădirii, rezistența și stabilitatea construcției. Stupoare! ISC-ul a cerut expertiză seismică pe toată clădirea de 15.000 mp. Atenție, ne aflăm în cazul în care construcția a fost proiectată după un cod de proiectare mai nou și mai sever decât ia în considerare codul după care se face expertizarea (P100-3/2008)!

Sunt mii de astfel de situații la proprietari ai unor spații sau construcții mult mai mici. Ce credeți că vor face aceștia după un an pierdut absurd pe la ușile ISC-ului, cu depuneri și redepuneri, memorii și justificări, în final fără rezultat?! Un astfel de comportament abuziv, astfel de tărăgănări, care conduc la pierderi de timp, de bani bani și…. nervi, vor îndemna din păcate la ilegalități. Decât să se angajeze la așa ceva, oamenii vor recurge la ilegalități, la lucru fără autorizare.

Lucrurile neconforme nu se reglează prin îmbâcsirea legilor ci prin respectarea celor în exercițiu, prin fluidizarea autorizării, fără favoruri dar și fără abuzuri.

Vis-a-vis de cele de mai sus trebuie amintit totuși că, începând cu luna februarie a acestui an, ISC-ul (aflat ce e drept și într-o criză accentuată din punct de vedere al schemei de posturi, raporatată la volumul lucrărilor) și-a schimbat modalitatea de abordare, în sens pozitiv.

Noua conducere centrală a ISC face eforturi în vederea clarificării multor aspecte legislative (autoritatea de reglementare este MDRAPFE, iar ISC-ul urmează, la fel ca noi, același sistem legislativ neclar) prin implicare în aspectele legislative, prin consultări cu ministerul dar și în cu asociațiile profesionale și cu AICPS-ul în particular. Sub acest aspect invitația la dialog și deschiderea spre acesta sunt salutare și se pot naşte premizele pentru ca acele disfuncționalități de care vorbeam mai sus să fie rezolvate.

În plus mai trebuie spus că ISC-ul este și autoritate (de control), dar se poate spune că într-o anumită măsură face parte și din categoria “profesioniști” pentru că (mulți dintre) inspectorii care verifică șantiere au multă experiență și înțeleg foarte bine fenomenul construirii, au practică, din acest motiv fiind o părere mult mai avizată decât cei care reprezintă autoritatea de reglementare.

Din punctul nostru de vedere o prezență mai masivă în teren a autorității de control ar fi cu adevărat benefică în asigurarea calității. Însă fără clarificarea legilor și normelor de proiectare efectul ar fi într-o mică măsură cel vizat.

Ce legi importante s-au schimbat în ultimii ani?

În anul 2015 s-a schimbat legea 10 în construcţii, a venit şi cu lucruri bune dar şi cu lucruri rele. Astfel, în România există lucruri care nu există în alte părţi. Conform legii 10 nu prea există definite responsabilităţi foarte clare pentru client, pentru investitor.

Noi AICPS, dar și celelelate asociații profesionale cu care formăm un larg parteneriat, credem că legile construirii trebuiesc regândite, simplificate, dar plecând de la definiții simple, de la responsabilități foarte clare.

Fiecare parte, investitor, proiectant, constructor, responsabili cu asigurarea calității, diriginți de șantier, autorități, utilizatori, trebuie să știe foarte clar de unde și până unde este responsabilitatea sa. Iar definirea responsabilităților se poate face numai cu implicarea specialiștilor, a profesioniștilor, cei care chiar lucrează cu ele, prin negociere, prin transparență, prin ponderare.

Definirea responsabilităților nu trebuie făcută din birourile de la minister sau din Parlament, de către oameni care nu se confruntă cu realitatea de zi cu zi. Cum trebuie tratat clinic un pacient o știu și trebuie să o spună medicii, pe baza experienței proprii, dar și a experiențelor generațiilor precedente, de aici sau de aiurea. Din birou de la minister trebuie să se spună cum trebuie tratat legal și social un pacient. Așa e și cu construcțiile. Fără profesioniști, lucrurile vor fi tot mai complicate.

Fără să existe responsabilități clare pentru investitor, în cazul în care investitorul face casa şi o vinde, se poate întâmpla să nu fie interesat extrem de mult să construiască la parametri de calitate deosebiţi. Într-o anumită masură, şi din această cauză noi mai avem de construit în această perioadă. El, investitorul, face o casă, o vinde și gata. Cine e de vină dacă cedează o țeavă sau un racord, după câțiva ani? Câțiva ani (garanția) mai e repsonsabil constuctorul sau producătorul racordului. După aceea, responsabil este numai proiectantul, conform legii 10, pe toată durata de existență a construcției!!!

Nicăieri în lumea civilizată nu se întămplă ca la noi. Chiar asta spune legea 10, noi proiectăm case pentru 50 de ani, dar suntem responsabili pe toată durata de existență a construcției, adică și de… dincolo, pentru că în cele mai multe situații construcțiile ne supraviețuiesc! Am dat exemplul unei țevi, dar dacă cedează un stâlp?…. Cum se poate să atribui atâta responsabilitate pe seama unei singure părți, când această parte este plătită de investitor sau e e tributară greșelilor constructorului, deci este expusă? Astfel de dezechilibre în atribuirea responsabilității conduc la costuri mai mari în general, pentru că, fiind copleșit de această responsabilitate, proiectantul va fi înclinat să fie extrem de conservator.

Se construia mai prost pe office în urmă cu 10 ani?

Ca să fiu mai clar, clădirile noi de birouri nu se construiesc neapărat pentru că a venit foarte multă cerere în plus faţă de anii trecuţi. Spun asta având în vedere faptul că există şi un regres al companiilor după criza economică. Ci se construiesc şi pentru că acele clădiri ridicate în anii 2000 – 2005 nu mai corespund cerințelor actuale.

Astăzi sunt alte cerinţe. Deprecierea morală a survenit prea rapid, dar asta pentru că acele construcții s-au făcut pe bani puțini. Pe de altă parte, şi cele care se fac azi, în marea lor parte, tot ieftin se fac. Sunt poate mai bune decât cele de atunci dar tot la presiuni economice mari sunt făcute şi acum. Şi asta pentru că dacă nu reuşeşte să construiască cu 600 euro/mp în România, nu mai construieşte aici şi se duce în altă parte, unde rata de amortizare e mai bună.

E mai scump de construit în România decât în alte ţări foste comuniste?

Sunt mai multe aspecte. Spre exemplu, un mare dezvoltator nordic construieşte în România cu 700 euro/mp acelaşi lucru pe care în Polonia îl face cu 1.300 euro / mp. Sunt mai scumpe materialele sau forţa de muncă, semnificativ, acolo? – Nu aşa de mult cât să justifice o aşa de mare diferenţă.

O explicaţie e aceea că terenul unde se construieşte în România e mult mai scump în anumite oraşe decât în anumite oraşe din Polonia. Investitorii plătesc în România mai mult pe teren, dar în Polonia plătesc mai mult pe construcție. Dar, economic e simplu. Dacă aici nu se încadrează în cei 700 euro/mp va construi în Polonia la un preț aproape dublu, pentru că rentabilitatea economică e mai bună acolo, piața e mai stabilă, amortizarea mai rapidă și…nici nu se lovește de o birocrație și de o corupție la același nivel cu cel de aici.

Cum vă explicaţi?

În Polonia e terenul de construit ieftin. De ce? Pentru că în România trebuie să te pui în oraş, lângă metrou, ca să ai infrastructură, ca să “ai vad”, altfel nu reușești să închiriezi decât la prețuri mici. Asta în timp ce la ei există parcuri logistice la margine de oraş, cu infrastructură foarte bine pusă la punct, astfel că, economic, aceste aspecte se compensează. Există proiecte ale acelui investitor blocate pentru că depăşesc 700 euro/mp. Iar dacă nu se încadrează în 700 euro nu mai construieşte aici pentru că are costuri foarte mari (adaug aici şi costurile mari cu protecţia muncii, costuri care sunt de fapt contemporane doar că puţini dintre români şi le permit) şi atunci e greu să se încadreze în piaţă. Aş spune că şi din acest punct de vedere, e foarte greu şi nedrept să judeci multinaţionalele. Ele merg pe un standard mai ridicat.

Există diferenţe între proiectele de amploare versus proiectele mici, în privinţa calităţii?

Marile probleme de calitate în construcţiile civile nu sunt în lucrările mari şi foarte mari, cu vizibilitate și interes comercial mai mare, ci în construcţiile mici, sau dacă nu mici, mai puțin importante, mai “dosite”. De ce? Pentru că, în cazul primelor, prețurile construirii sunt cât de cât acceptabile, la fel și cele ale proiectării. Implicit aici sunt implicați proiectanți și construcori cu experiență, interesul e mult mai mare, sunt mai multe entități implicate în procesul de urmărire, mai mulți specialiști. Aici ajung și autoritățile.

Pe de altă parte, în cel de al doilea caz, lucrurile nu mai sunt așa. Există multe proiecte făcute în sudul Bucureştiului sau în Prelungirea Ghencea etc cu 3-400 de euro. E dramatic ce se petrece acolo. Cum se proiectează e problematic, cum se realizează așișderea, nu există control. Din cauza sărăciei, sunt proiectate la un preţ infim… Pentru că și piața acelor construcții este destinată oamenilor fără capacitate finaciară. Însă, știți cum stă treaba cu “sunt prea sărac ca să cumpăr un lucru așa ieftin”. Nu după mulți ani acest “ieftin” se va plăti cu vârf și îndesat pentru că vor necesita multiple reparații. Durabil nu înseamnă ieftin. Asta nu e sustenabilitate.

Şi nu s-a schimbat nimic important după modificările legislative din 2015?

Tocmai că s-a schimbat. Dar în rău. Şi asta în sensul că s-au introdus responsabilităţi în plus pentru proiectant. Proiectantul trebuie să fie prezent la toate fazele, nu mai e suficient doar la fazele determinante. Legislația și autoritățile cer tot mai mult de la aceștia. Trebuie verificat tot, toate materialele, toate lucrările. Problema e că nimeni nu e dispus să plătească proiectantul pentru așa ceva. Onorariile de proiectare nu coincid cu costurile lucrărilor de proiectare. Și nu e numai vorba de bani. E vorba de capacitatea fizică de a face acest lucru. Adică de ce să proiectezi un an şi să stai apoi cinci ani pe şantier?! E doar un birou de proiectare, adeseori cu câțiva oameni, pentru că nu poate să trăiască având mai mulți, nu poate să fie rentabil.

Pe șantier lucrările ar trebui verificate de altcineva și numai la acele faze determinante pe care proiectantul le stabilește, să fie prezent și el pentru control. Cum spuneam, există situații în care proiectăm într-un an ceea ce se construiește în mai mulți. Unele construcții sunt foarte mari, se lucrează pe mai multe fronturi. Sunt zile în care suntem câte 5 sau 6 oameni în șantier, la control. Şi asta pentru că într-un loc se lucrează la excavații, mai încolo se armează fundații, mai departe la armat placa de parte și mai departe, la frontul cel mai avanasat, la turnat betonul în stâlpi. Nu poți fi în același timp în mai multe lucruri, uneori sunt și specializări diferite a lucrărilor, deci e nevoie de specialiști diferiți.

Mai puneți la socoteală că pe multe dintre șantiere se lucrează în două sau trei schimburi. Fizic, nu am cum să văd totul, să verific totul. La un proiect pot lucra 5-10 oameni, iar la urmărirea execuției aceștia nu ajung pentru o verificare completă.

În urmă cu câteva luni am avut o controversă cu un inspector ISC, pentru că cerea semnarea tuturor proceselor verbale de lucrări ascunse (și din păcate legea e de partea lui), iar eu nu voiam să le semnez, pentru că nu văzusem toate oparațiile, toate lucrările care au devenit ascunse. V-am spus de ce, pentru că nu există timp fizic să acoperi așa ceva. Ce credeți că se întâmplă? Inspectorul o ține pe a lui și are dreptate, eu nu mă las, el nu avizează continuarea lucrărilor, apar tensiunile, întârzierile, clientul e tot mai nemulțumit, face presiuni. Și are și argumente pentru că întotdeauna banii sunt la el, pentru că oprește o așa-numită garanție.

Iar în cazul meu e vorba de o firmă de proiectare mai puternică, care are resurse, are oameni, are proceduri, are mecanisme de verificare, are experiență. Dar există şi firme de 2-3 oameni, care în mod evident nu pot dace față la așa ceva, chiar dacă au lucrări mai mici. Ce credeți că se întâmplă în astfel de cazuri? Să vedeți cum semnează proiectantul pe bandă rulantă sute de documente, unele la activități pe care nu le-a văzut sau pentru care oricum există alți specialiști mai nimeriți să facă asta. De ce? Pentru că altfel nu își ia banii. Vă întreb – asta este asigurarea calității?!

Astfel de lucruri se întâmplă când responsabilitățile nu sunt împărțite, prin lege , ponderat.

Dar cum credeţi ar trebui să fie împărţite responsabilităţile?

La terminarea lucrării, proiectantul semnează pentru lucrarea respectivă, că totul s-a executat după cum s-a gândit. Or, el poate face asta pe baza confruntării proiectului cu rapoartele din șantier, pe care nu trebuie tot el să le facă. Pe baza fazelor determinate la care a participat. Dar fazele determinate se fac după ce ceilalți reponsabili au verificat, au măsurat și au semnat, lucruri pe care ei le-au văzut.

E vorba de responsabilii cu asigurarea calității, de responsabilul RTE, de diriginții de șantier. Pe baza a ceea ce au verificat ei și au semnat, poate și proiectantul să semneze. Companiile străine au proceduri foarte bune, dar neacceptate de autoritățile noastre. Există rapoartele de neconformitate sau cererile de clarificare pe care le fac, atunci când ceva nu a ieșit așa cum a fost stabilit prin proiect, dar cineva a verificat asta! În acele situaţii, proiectantul dă soluții pentru remediere, analizează și ia decizii, uneori chiar de demolare parțială și refacere. Dar şi atunci, tot altcineva se asigură că dispozițiile de șantier au fost respectate.

Ar putea unii afirma că proiectantul poate fi plătit prin asistență tehnică. Asta pentru că și acest lucru a fost introdus în lege. Este adevărat, dar cum vă spuneam mai sus, nu e vorba numai de bani. Nu este productiv să proiectezi un an și apoi să abandonezi proiectarea pentru mai mulți anu pentru că ai așa multe lucruri de verificat în teren. Abilitățile specifice proiectării se pierd între timp. Și asta de ce? Pentru că responsabilitățile au fost împărțite inegal. Fiecare trebuie să-și facă treaba lui, pentru care s-a pregătit și pentru care a fost certificat.

De ce s-a întâmplat asta?

Nu-mi dau seama prea bine. În anul 2015, noua formă a Legii 10 (177) a ieşit cam cum au ieşit ordonanţele astea din ianuarie… peste noapte. Nimeni nu a știut, nu a existat consultare publică. Când s-a receptat, a fost un grup de 12 asociaţii profesionale care au făcut o petiţie la preşedintele ţării ca să nu promulge legea. Preşedintele a promulgat-o. Amintesc faptul că asociaţiile profesionale nici măcar nu au apucat să facă observaţii la lege, pentru că nu au cunoscut ce se propunea spre modificare. Mai rău e că există alte experiențe ulterioare care au dovedit că deși specialiștii și-au exprimat punctele de vedere, ele au fost ignorate sau discreționar preluate.

Dar legea 50?

Legea 50, în loc să clarifice lucrurile, le-a băgat într-o şi mai mare ceaţă, dând liber la interpretarea fiecăruia. Un exemplu este că în legea veche se spunea că pentru clădirile cu mai multe subsoluri şi peste 10 niveluri supraterane, la faza PAC (la care s-a revenit de curând) se va prezenta un proiect complet structură.

Ce înseamnă acest lucru, că nu e definit acolo? Asta ar însemna că trebuie făcut tot proiectul, la nivel de detaliu, de armătură? Mai există şi un alt aspect. Cum poţi tu de fapt să desparţi fazele de proiectare în aşa manieră?! De unde provenea grija aceasta? Pentru că poate fi o structură mai importantă, pentru că suntem în zone seismice, pentru că poate să fie adâncă şi să afecteze vecinii… pot exista îngrijorări de acest gen. Dar cum să te duci la acea fază cu “proiect complet structură” când la nivel de instalaţii eşti abia la nivel de schemă? Nu poţi să duci un proiect neegal.

Echipele şi specialităţile trebuie să meargă într-o interacţiune continuă, proiectul trebuie să crească din toate punctele de vedere. Pentru că eu pot să fac proiect complet structură şi după aia vine instalatorul care, din raţiuni economice, spune că printr-un anumit loc trebuie să treacă o ţeavă sau un canal. Păi nu-i nimic – o să spuneţi – dăm gaură prin el. Și chiar așa se petrece. Dar efectele sunt severe asupra calităţii. Ei bine, acum, legea 50 mai rău a făcut lucrurile. Au extins cerinţa de proiect complet pentru toate construcţiile. Repet, fără a explica ce înseamnă proiect complet.

Cum s-au făcut consultările publice?

De un an şi ceva a existat o deschidere a autorităţilor în privinţa consultării publice. Astfel că am discutat şi am făcut observaţii pe legea 50 în diverse şedinţe. Am explicat de ce nu e bine să existe acest decalaj între structură şi arhitectură, căci nu e firească proiectarea. Cum se fac treptele nu are cum să apară în PAC, unde apar chestiuni precum respectarea CUT, retragerile, faţadele, anumite criterii urbanistice etc . Nu am cum să fac proiect complet, când înaintea mea nu sunt puse la un loc informațiile, când arhitectul încă nu s-a gâmdit cum va rezolva o rigolă, un parapet sau materialul și sistemul de fațadă.

Pentru faza PAC el gândește planurile în accord cu parametrii urbanistici, funcționalitatea spațiilor, căile de evacuare, siguranța, cum va arăta fațada (dar nu și cum va fi ea făcută, în amănunt).

Drept urmare, nu e indicat să se ceară foarte mult în proiectul de început pentru că nu e nimeni dispus să plătească. Iar dacă se cer mai multe în acelaşi preţ se fac lucruri de mântuială pe bani puţini.

Şi cum a rămas cu varianta de compromis, discutată?

Varianta cu care am fost cât de cât de acord, cu compromisuri, “a fost băgată în sertar” iar în interministerial au promovat lunile trecute altceva. Ceea ce nu numai că nu s-a discutat, dar e o variantă mult mai rea decât precedenta, decât cea discutată.

Cu HG 28 am avut acelaşi discuţii. Acuma sunt discuţii pe HG 925 şi nu ştiu ce o să se întâmple. Senzaţia este, din nou, aceeaşi pe care am simţit-o toată ţara când cu ordonanţele: peste noapte, fără consultare.

Şi totuşi cum au justificat faptul că după discuţiile cu profesioniştii privaţi au băgat varianta discutată la sertar?

Ei susţin că, pentru că în procedura de reglementare proiectul de lege trece şi pe la mai multe ministere, lucrurile ar fi fost schimbate… pe drum. Adică la observațiile acelor ministere.

Dar cei din administraţia publică au pregătire ca să vă spună ce să faceţi?

Nivelul profesional din administraţia publică este discutabil. Oamenii de acolo nu sunt rău intenţionaţi dar… nu au capacitatea să înţeleagă anumite aspecte. Asta pentru că nu au practica de proiectare și construire de zi cu zi. Nu au experienţă, nu au clarviziune.

Trebuie lăsaţi în pace specialiştii să-şi facă treaba. Nu trebuie să vină mereu cineva de la stat peste ei ca şi cum ar ştii ei mai bine – că nu ştiu mai bine. De la stat pot să vină eventual cu supravegherea dar nu cu controlul. Să monitorizeze că nu se încalcă legi, ăsta ar putea fi rolul statului. Apoi, oamenii din administraţia publică centrală sau locală ar trebui instruiţi. Asta pentru că sunt insuficient pregătiți.

În ISC e la fel?

Nu se mişcă nimic în ISC fără acordul şefilor mari, parte din ei numiţi politic. Se întâmplă deseori ca să nu se dea ok la faza determinantă a unui şantier decât după ce un inspector pleacă de la şantier şi se întoarce cu aprobarea de la şefi. De la şefi care nu au fost la şantier. Sau se întâmplă ca anumite aspecte să treacă de analiza celor mici (dar care sunt oricum mai apropiați de realitatea din teren), dar să se blocheze la cei mari.

Antreprenori generali în construcţii, români sau străini?

Antreprenorii români din construcţii fac tot mai greu faţă străinilor, pentru că nu au nici organizarea acestora, nici experiența sau tradiția lor, dar mai ales nu au putere financiară aşa de mare. Dacă toate lucrările sunt “pe sponci” cu banii, nu există capitaluri autohtone importante, sau acumulări de capital serioase ale acestora. Băncile nu mai dau banii cu ușurință sau, în niciun caz în condiții favorabile. Se consideră că riscurile sunt mari și chiar sunt.

Prin urmare, antreprenorul român nu are un capital important sau o bancă importantă în spate, ca să poată investi, înainte de a primi contravaloarea prestației lor. Cei străini au forță, ei sunt în măsură ca la începutul proiectului să “pună pe masă” 10 milioane de euro pentru cumpărarea materialelor. Cu banii plătiți în avans ei obțin oferte de la furnizorii de material chiar și cu 10% mai bune. La oferta finală, românul reușește tot mai greu să-l concureze pe străin, pentru că la el costurile sunt mai mari. Sau reușește cu prețuri la limita subzisdenței. Iar dacă nu există profit, nu poate exista nici acumulare de capital. Se intră într-un cerc vicios. Concurența este inegală. Iar atunci ei se repliază pe lucrările de care vă vorbeam mai devreme. Dar mai există și ale motive pentru care românii încep să nu mai fie competitivi.

La proiectare cum e?

Cam la fel. Treptat, şi aici o să rămână doar străini pentru lucrările importante.

Facultăţile de construcţii pregătesc specialişti?

Oamenii nu ies din facultăţi neapărat bine pregătiţi, sau ca să spunem lucrurilor pe nume, ca medie, sunt tot mai slabi pregătiți. Iar aici nu e numai vina facultăților, e mai ales vina întregului sistem de educație, care livrează facultăților aspiranți slabi pregătiți. Pe de altă parte, nu mai există studii medii, nu mai există studii pe meserii. Rezultatul este că ne punem o bună parte dintre ingineri să facă munci pe care ar trebui să le facă persoanele cu studii medii.

Sunt prea mulţi ingineri?

Avem o “inflaţie” de ingineri, dar în general slab pregătiţi. Și subliniez din nou, vorbim de medie. Au rămas mult timp, ca număr, schemele de învăţământ din anii de după revoluţie, când era cerere mare de arhitecţi, ingineri proiectanţi. Și mai ales din faimoasa perioadă 2004-2008, când cererea a fost foarte mare. Dar de atunci, lucrurile s-au schimbat. Nu mai există chiar aşa de mare cerere şi treptat numărul de locuri se reduce.

Vă dau un exemplu. La Timişoara există cea mai bună facultate de construcţii metalice iar la secţia de construcţii civile sunt acum în anul întâi foarte puțini studenți. Asta pentru că nu se mai cere. Pe de altă parte, s-au mai făcut facultăţi pe lângă cele cu tradiție de la București, Iași, Cluj și Timișoara, au fost înființate facultăți de construcții la Craiova, la Oradea, la Constanța, Brașov şi prin alte părţi. Nu în ultimul rând trebuie să spunem că cei mai buni nu rămân pe aici, din păcate. Pe lângă un produs mai modest calitativ, acesta sărăcește și mai tare prin plecarea celor mai buni către zări mai bune.

Construcţiile şi piaţa asigurărilor

Toate aceste lucruri ar trebui puse în legătură cu o piaţă de asigurări corespunzătoare. La noi, piaţa de asigurări e cam în aer în această privinţă. Abia acum încep să se formuleze probleme, pentru că până acum nu s-au lovit de această cerere. Asigurările și rolul asiguratorului trebuie să fie foarte importante în procesul de construire. Legile, specialiștii, pregătirea oamenilor, mecanismele de prevenție, de intervenție, trebuie să fie în directă legătură cu piața asigurărilor. Și invers. Dar este un subiect care ar necesita o discuție separată.

Să spunem doar că şi aici lucrurile au deraiat. Vă dau exemplul unei lucrări unde execuţia costă 1,1 milioane de euro, lucrare care s-a subcontractat. În afara proiectului de structură, noi oferim acolo servicii de monitorizare a lucrărilor, servicii care costă circa 50.000. Dar pe mine mă pune să fac o asigurare la care plătesc 8.000 de euro pentru suma asigurată de 2 milioane de euro. Vorbim de o lucrare care costă 1,1 milioane de euro…

Care a fost explicaţia celor care v-au cerut asta?

Au spus că e riscul lor. Dar eu i-am întrebat – dacă nu încasez cei 50.000 de euro, nu am un risc?! Nu mai zic de contracte de proiectare care se schimbă după două luni, cu multe pagini adăugate, cu condiţii punitive, cu penalizări de 50 de euro pe zi de întârziere la noi dar cu penalizări de sub doi euro la cel care ne subcontractează lucrarea, lucru de asemenea de neînţeles.

Mai există şi contracte stufoase, de 1.000 de pagini, în engleză. Noi suntem firmă mare şi totuşi, nu ne permitem să apelăm foarte des la avocaţi. Dar întrebarea mea este – ce fac firmele mici în astfel de situații? Vă voi răspunde că “semnează ca primarii” pentru că nu au capacitatea și pregătirea să verifice așa ceva.

Cum e cu verificatorii tehnici?

Și aici noua Lege 10 aduce responsabilități și mai mari. Verificatorul tehnic să vegheze că este respectată rezistenţa şi stabilitatea, că proiectul este făcut în conformitate cu codurile de proiectare. Sau, în cazul verificatorului tehnic la foc, trebuie să vadă dacă sunt îndeplinite condiţiile tehnice de protecţie la foc.

În cazul verificatorului de arhitectură, acesta să vegheze că sunt îndeplinite condiţiile de urbanism, spre exemplu. Există mai mulți specialiști….Vorbim de verificatori tehnici atestaţi tocmai de către stat. Verificatorul tehnic răspunde solidar cu proiectantul. Mai nou el răspunde inclusiv de partea economică a investiției, trebuie să semneze şi acolo. Păi ce treabă are verificatorul tehnic cu partea economică a proiectului?! El nu este pregătit pentru așa ceva, el are o pregătire superioară, dar pe parte tehnică, nu pe partea economică.

Rezultatul e că atunci când unor astfel de oameni li se dau astfel de responsabilităţi exterioare , tendinţa e să se tragă deoparte, să amâne, să tragă de timp… De aceea se mişcă lucrurile greu. Din păcate, întrucât onorariile acceptate de piață sunt foarte mici, nu există resursele necesare pentru ca aceștia să asigure o verificare corespunzătoare. Și sunt multe cazuri în care semnează fără să se uite sau o fac superficial. În plus, le mai și pui în spate responsabilități tot mai mari. E asta asigurarea calității?! Totul pleacă de la legi, de la mediul economico-legislativ incoerent și inconsistent.