Magazinele retailerilor din malluri diferă geometric, pot fi mai mari sau mai mici, pot fi trapezoidale sau dreptunghiulare. La fel se întâmplă şi în cazul spaţiilor stradale. Pentru a avea eficienţă şi identitate proprie, acestea apelează deseori la un arhitect specializat *

Amprenta profesională a arhitectului Matius Ichim e prezentă în mallurile din toate colţurile României atunci când vine vorba de spaţiile interioare ale retailerilor, fie aceştia români sau străini. Pentru mai multe dintre aceste mari centre comerciale a fost şi arhitect coordonator de chiriaşi. În ultimele luni, arhitectul a început şi proiectul Chillya, „un proiect cu spaţii de cazare pentru sfinţii urbani”, cum îi place să-l numească. Mai multe despre toate acestea puteţi afla din interviul de mai jos, acordat revistei Constructiv.

Cum e meseria de arhitect de exterior versus arhitect (doar de)… spaţii interioare?

Aş începe prin a spune că o clădire poate să aibă o anume identitate din exterior, o vezi din maşină, din autobuz sau de pe bicicletă. Clădirea poate să aibă anumite repere, după faţadă, volum sau altele… Dar, pe de altă parte, cea mai mare parte a timpului în care experimentăm un spaţiu arhitectural este atunci când stăm în interiorul unei clădiri.

Ce activitate aveţi, mai concret?

Modelăm spaţiile astfel încât fiecare retailer dintr-un centru comercial să aibă identitatea sa. Pe de altă parte, pe lângă identitatea unui spaţiu, urmărim şi eficienţa financiară a respectivului spaţiu.
Avem un client care are un manual de amenajare în care ni se indică modul în care se distribuie departamentele într-un magazin.

Astea ar fi deci punctele de plecare. Dumneavoastră porniţi de la aceste date şi…

Noi luăm o partitură şi o interpretăm. În general, nu intervenim noi în partitură, nu o concepem noi în aşa fel încât să recomandăm o anumită gresie, faianţă, nici lumină sau corp de mobilier. Plecând de la manualul de amenajare al unui retailer în care ni se spune că se va folosi o pardoseală din PVC sau din lemn şi altele, astfel că noi armonizăm componentele într-un centru comercial ținând cont şi de legislaţia românească. La partea de legislaţie intră şi siguranţa în exploatare, dar şi siguranţa la incendiu.

Spaţiile diferă de la un loc la altul, diferă şi geometric, pot fi mai mari sau mai mici, pot fi trapezoidale sau dreptunghiulare. În manualul de amenajare există doar nişte principii, uneori foarte generale.

O a doua parte a activităţii, care este şi cea mai frumoasă, dar şi cea mai dificilă este cea în care intrăm în „bucătăria” retailerului, ca să înţelegem ce vinde.

Mi-a plăcut metafora cu partitura pe care o interpretaţi. Păstrând-o, aş spune că există violonişti sau pianişti care cântă bine şi alţii care nu sunt prea virtuozi. Ce tipuri de greşeli se fac în activităţi precum cele ale dumneavoastră?

Una dintre marile greşeli pe care le fac retailerii este să copieze soluţia de identitate vizuală a unui alt retailer. Uneori, un retailer care vinde un anumit tip de produse copiază arhitecturi interioare de la un retailer care vinde cu totul alt gen de produse.

E cam cum ai pune o marfă a unui retailer într-un alt ambalaj al altui retailer. O altă greşeală este de a face spaţiul strict după cum îi place chiriaşului. Aici e bine să ne gândim la parabola care spune că „e bine să pui în undiţă ce-i place peştelui şi nu ce-i place pescarului”.

Cu alte cuvinte, o greşeală care se face frecvent e aceea că se copiază fără a adapta la produs şi la clientul final. O altă greşeală e atunci când retailerii vor ca spaţiul să arate mai luxos decât ar aştepta clienţii. Adică, vând produse foarte ieftine într-un spaţiu foarte luxos.

O altă greşeală din perspectiva arhitecturii spaţiului interior e că uneori, din dorinţa de a „eficientiza” un anumit spaţiu, se închid vitrinele, ca să aibă loc cât mai multă marfă.

Care sunt, în general, etapele muncii dumneavoastră?

Există retaileri la care noi ne-am ocupat şi de supravegherea lucrărilor. Dar, ca să le luăm pe rând, prima etapă în ceea ce facem ar fi una de implementare, care, teoretic, ar trebui să se termine pe şantier. După care începe căutarea de furnizori, în paralel obţinându-se avizele. Furnizori sunt atât pentru material, cât şi unii dintre cei care implementează proiectul.

Ce fel de furnizori?

Diferă de la caz la caz, dar pot fi furnizori de gresie, faianţă, furnizori pentru un anumit tip de lămpi, piese de mobilier care uneori pot necesita un timp de execuţie mai lung sau mai scurt.

Dumneavoastră alegeţi respectivele obiecte?

Diferă de la caz la caz, dar pe unele le alegem şi, mai mult decât atât, le desenăm.

Adică se fac la comandă?

De cele mai multe ori se fac la comandă. Asta pentru că aproape orice retailer are identitatea sa. Iar diferenţierea nu se face doar prin produsul care se vinde, cu care clientul final pleacă acasă, ci şi prin punerea în scenă a produsului.

Manualele despre care vorbiţi diferă deci de la un magazin la altul.

Cu fiecare spaţiu trebuie să deschidem un alt manual, se aplică alte normative. Materialele de finisaje sunt o componentă foarte importantă. În primul rând, trebuie să te întrebi ce comunică respectivele materiale. Spre exemplu, sunt foarte mari diferenţe dacă un material e mat sau lucios. Dacă e lemn sau plastic. Mai contează şi targetul de vârstă. Sunt importante punctele de interacţiune.

Ce înseamnă punctele de interacţiune?

Spre exemplu, punctele de interacţiune pot fi cabina de probă, la magazinele de fashion sau cash-desk-ul. Un alt exemplu, dacă vorbim despre cazul farmaciilor, locul de aşteptare nu trebuie să lase senzaţia de lipicios sau murdar, pentru că transmite neîncredere. De aceea, în cazul farmaciilor am ales modele care nu interferează cu nicio substanţă. Pe de altă parte, materialele trebuie să comunice ceva. Preţiozitate, spre exemplu, în cazul unui magazin de bijuterii, telefoane sau în cazul băncilor, materialele interioare trebuie să comunice forţă, încredere.

Avem, spre exemplu, o farmacie cu produse veterinare pentru care „desenăm”, iar acolo ne adresăm unui client final care poate să se sperie dacă vede luciu, sticlă sau inox. Astfel că alegem un interior mai rustic. Cu alte cuvinte, există multe situaţii în care recreăm un mediu familiar clientului. Poate fi vorba despre un lemn nu foarte şlefuit, îmbinări mai puţin savante, dar ingenioase.

Dumneavoastră alegeţi finisajele?

Noi propunem finisajele, facem recomandări. Contează dacă spatiul e într-un mall sau stradal.

Chiar şi mallurile care „se respectă” au grade de ocupare de 95-98%, nu 100%. Mereu există 3-4% din totalul de chiriaşi care pleacă şi vin. Ce faceţi atunci?

Se reface interiorul spaţiului. Uneori, am desenat acelaşi spaţiu pentru trei retaileri diferiţi. Spre exemplu, dacă mai înainte a fost un magazin de parfumuri şi apoi spaţiul a fost ocupat de un magazin de haine, există cu totul alte discuţii legate de depozit, de cabine de probă, de vitrine, se remodelează tot.

Se schimbă şi pardoseala, tavanul, luminile şi chiar şi aerul condiţionat. Asta pentru că aerul condiţionat se aduce la cabina de probă unde e nevoie. Pe de altă parte, dacă vorbim de un magazin de parfumuri, trebuie să existe permanent „extracţie” de aer acolo. E bine ca din galerie să intre puţin aer, să existe un circuit al aerului.

Aţi făcut şi „coordonare de chiriaşi”. Ce înseamnă această activitate, în linii mari?

Am făcut coordonare de chiriaşi pentru trei centre comerciale. În astfel de cazuri, mă asiguram că manualul chiriaşului se respectă de toţi chiriaşii. E similar cu rolul arhitectului-şef al unei localităţi. Acolo vorbim de un regulament urbanistic, care prevede anumiţi parametri. La fel şi în cazul unui centru comercial, poate exista o unitate în diversitate.

Spre exemplu, există vitrine de 5,5 metri, în timp ce altele au 3,20-3,80 metri. Există centre comerciale unde este specificată chiar şi înălţimea literelor mărcii de la intrare, care poate să aibă stabilit maximul la 80 de centimetri, de exemplu, sau mai mic, sau mai mare, în funcţie de centrul comercial.

Alte malluri interzic elementele de luminozitate cu intermitenţă, sau să strălucească într-un anumit fel, cum se mai întâmplă la farmacii sau la cazinouri. În alte cazuri se interzice utilizarea materialelor inflamabile la faţade. Cu alte cuvinte, aceste manuale prevăd, de la caz la caz, anumite reguli care trebuie respectate atât la vitrine, cât şi la interior. La Park Lake s-a reglementat inclusiv temperatura de culoare la vitrină sau din magazine.

Ce înseamnă temperatura de culoare?

O lumină are anumiţi parametri care indică gradul de intensitate, strălucire, flux luminos.
Dacă tot vorbim de culoare, cum se aleg vopselele? Cum e situaţia acum comparativ cu perioada din urmă cu 15-20 de ani în privinţa furnizorilor sau producătorilor de vopsea?

Foarte important este codul de culoare (spre exemplu, tehnic, una dintre componentele importante ale culorii este codul CMYK sau CMGN în românește, chiar dacă mai sunt şi alte componente), pentru că şi asta diferenţiază un spaţiu anume de restul competiţiei.

Imediat după anii ’90 era foarte complicat cu culorile. Spre exemplu, în anul 1999 era un singur punct în Iaşi unde se putea face vopsea la modul ştiinţific. Era o persoană care avea o maşinărie din Canada care combina culorile, doza cât galben, cât roşu, cât verde, câtă culoare de bază era nevoie, astfel încât la final să iasă culoarea de pe paletar. Dacă mai căutai peste două săptămâni chiar aceeaşi culoare… nu aflai.

Astăzi situaţia s-a schimbat. La orice magazin de bricolaj găseşti o maşinărie care-ţi dă culoarea dorită de pe un paletar. Pe de altă parte, astăzi la centrele comerciale „se merge” în general pe griuri, tocmai ca să iasă în evidenţă marfa şi mai puţin amenajarea.

Cum primeşte spaţiul retailerul de la proprietarul mallului?

Primeşte un spaţiu gol sau „shell and core” cum se spune, unde chiriaşul este cel care decide şi se ocupă de finisare/utilare/echipare/design. În spaţiul primit există doar racordul la utilităţi.

Vă întreb asta având în minte cum se întâmplă în cazul complexurilor rezidenţiale, unde dezvoltatorul poate să ofere spaţiul utilat, finisat, uneori chiar şi cu mobilier sau… complet gol, după caz.

Da. Există puţine cazuri de malluri care-i oferă retailerului toate finisajele şi tot proiectul interior. Acest lucru se întâmplă în special cu ancorele mallului.

Cum e balanţa de drepturi chiriaşi versus drepturi proprietar?

Proprietarul are dreptul să intre în spaţiu oricând, are dreptul să-l mute pe chiriaş, are dreptul să-i spună să-şi schimbe finisajele dacă se consideră că nu sunt corespunzătoare. E vorba despre drepturi agreate de comun acord.

La fel, interesant de observat este că acest lucru nu se întâmplă în administraţia locală, în speţă în cazul retailerilor stradali. Primăriile nu prea reuşesc să-i facă pe retailerii stradali să facă anumite schimbări. La fel de adevărat este şi că în cazul stradal retailerii sunt mai degrabă amendaţi decât ajutaţi. Concret, ca urmare a unor inadecvări în spaţiile stradale, există spaţii care se schimbă de mai multe ori pe an, locuri în care e frecvent şantier, praf, iar rezultatul e că vecinii sunt nemulţumiţi şi nimeni nu are de câştigat, ci dimpotrivă, toată lumea pierde.

Cine cumpără materialele? Cum aţi ajuns să cunoaşteţi proprietăţile finisajelor sau proprietăţile altor facilităţi?

Achiziţia materialelor e făcută de investitori sau de antreprenorul general. Noi am învăţat, în timp, toţi parametrii finisajelor, cum se întreţin anumite componente ale spaţiului interior, cum arată după trei ani etc. Avem un dialog permanent şi învăţăm despre materielele necesare de la toţi furnizorii care sunt relevanţi pentru noi. De la furnizorii de gips-carton, de pompe de căldură, de corpuri de iluminat, de pardoseli, sticlă securizată sau diverse sisteme de display.

Vă ocupaţi şi de interioarele clădirilor de birouri?

Chiar dacă nu este pentru noi nucleul afacerii, am mai lucrat şi pe acest segment office. Aş aminti aici activitatea pe care am desfăşurat-o pentru birourile Noriel sau Dona. Spre deosebire de partea de retail, pentru interioarele de birouri te adresezi mai ales angajatului şi mai puţin clientului final, cum e pe partea de retail. Adică, pentru interioarele office vorbim de aspecte precum ergonomie, vorbim de a nu-l polua fonic pe vecinul de birou.

Vă loviţi de anumite probleme în activitatea dumneavoastră? Credeţi că ar merita schimbat ceva, de exemplu, pe plan legislativ?

Fac eforturi împreună cu mai mulţi arhitecţi să schimbăm ceva în normativul P118 – 99. Eu mă lupt să schimb acolo măcar un singur articol, cel care se referă la depozitele de mână. Articolul 4.2.32 din acest normativ a fost scris în urmă cu 20 de ani, când nu existau centre comerciale aşa cum există acum. Consider că acest articol este greşit, în sensul că are nişte termeni care lasă la interpretarea pompierului sau a verificatorului, sau a dezvoltatorului, sau a coordonatorului de chiriaşi…

Se ajunge deci să nu mai decidă nimeni…

Exact. În trecut, nefiind centrele comerciale ca acum, fiecare etaj era un departament. Nu erau împărţite ca acum. Exista atunci raionul de încălţăminte/îmbrăcăminte pentru bărbaţi, la un alt etaj pentru femei şi alte asemenea. Şi astfel, existau depozite de nivel, la care se face referire în articolul pomenit mai sus, numit ”depozit de mână” (un spaţiu unde, spre exemplu, se pot depozita dublurile unor exponate de la raft).

În lege se mixează deci doi termeni, care lasă loc la interpretări. Acum nu mai există ca demult depozite de nivel. Există uneori depozite de sub 36 de metri pătrați pentru retailer, dar pentru care trebuie să ieşi din magazinul retailerului ca să ajungi la ele. Dar cele mai multe depozite de mână sunt însă chiar în spatele magazinelor retailerilor.

Ne ajutaţi cu un exemplu concret?

Conform acestui normativ vechi, un client care are un magazin de 25 de metri pătrați trebuie să-şi doteze depozitul de mână, în cazul în care este mai mare de 10% din suprafaţa magazinului, adică dacă spre exemplu are 4 metri pătrați, acel spaţiu mic, cât un dulap, e obligatoriu prin lege să aibă pereţi etanşi la foc pe o înălţime de 6 metri. Consecinţa e că în desenul meu trebuie să ocolesc tot felul de tubulaturi şi altele, astfel încât un asemenea spaţiu ajunge să coste disproporţionat de mult raportat la suprafaţa sa.

Or, ciudat este că, prin comparaţie, un magazin de 160 de metri pătrați poate să aibă un depozit de patru ori mai mare decât cel de 4 metri pătrați precedent, spre exemplu de 12 metri pătrați (adică sub 10% din 160 de metri pătrați), dar fără să aibă pereţi etanşi la foc, pentru că fiind sub 10% din suprafaţa magazinului nu mai există obligativitatea legală de mai sus. Adică depozitul mai mare, cel de 12 metri pătrați, poate fi separat simplu, doar cu mobilier, fără protecţii suplimentare la foc.

Şi ce propuneţi?

Există un alt articol care vorbeşte despre un prag de 36 de metri pătrați şi dacă magazinul este mai mare de acest prag, trebuie să aibă desfumare (să ai tubulatură rezistentă la foc, cu clapetă, cu acţionare electrică sau fără acţionare electrică etc.). Lucru care poate părea rezonabil şi suntem de acord. Deci există o abordare matematică precum cea precedentă şi mai este una lingvistică – aceea de a suprapune expresia depozit de mână cu cea de depozit de nivel, care nu au aceeaşi amploare.

Îi încurcă pe retaileri o astfel de legislaţie?

Retailerii au asigurare şi ei nu au neapărat o problemă în a face astfel de investiţii. Ei nu vor să pună în pericol nici viaţa angajaţilor şi nici pe a clienţilor. Dar nu despre asta e vorba. Problema e doar că investiţiile sunt disproporţionate, aşa cum am exemplificat concret mai sus. Dar, pe de altă parte, aceste investiţii durează foarte mult ca să fie făcută fix ca la carte, e vorba şi de aprobări, durează şi să faci „matări” în jurul trecerilor şi multe alte aspecte. Nici furnizorii nu sunt mereu suficient de pregătiţi să facă astfel de lucrări.

În ce sens nu sunt pregătiţi?

Dacă vrem să respectăm acest normativ interpretabil, nu doar pereţii pe care-i proiectăm noi trebuie să fie etanşi două-trei ore la foc (în funcţie şi de densitatea sarcinii termice), ci trebuie făcuţi rezistenţi la foc şi pereţii existenţi. Pentru aceasta, eu trebuie să obţin de la furnizorul de
gips-carton o soluţie agrementată doar ca placare. Pentru asta o să fie nevoie de un anumit număr de straturi, structură metalică, şi ca să reziste peretele pe care eu mă aplic, trebuie suplimentată şi acolo structura. Trebuie vorbit astfel din nou cu structuristul… e o întreagă ”nebunie”. Metaforic, aceste investiţii disproporţionate s-ar putea exprima cam ca şi cum “ai trage cu tunul după muşte în loc să foloseşti pliciul”.

Câţi dintre retailerii pentru care lucraţi au această problemă?

Peste 60% din clienţii mei cu spaţii de retail au această problemă.

Aveţi şi alte activităţi legate de domeniul construcţiilor?

Da. Dar aş începe prin a spune că, în general, arhitecţii fac pe planşă şi foarte rar se apucă chiar ei de investiţii sau de construcţii. Eu tocmai asta mi-am propus anul trecut, când a debutat proiectul Chillya. Neavând fundaţie, aceste unităţi nu au nevoie de autorizaţie de construire. La acest proiect am reuşit să fac deja al doilea prototip, mai precis la acesta lucrez în această perioadă şi mă adresez cramelor de vinuri.

Construiţi spaţii de cazare?

Exact. Este vorba despre crame care au un public educat, dar cărora nu le pot oferi spaţiu de cazare după degustare sau pentru ca să simtă, să vadă… via înflorită. Acesta este pentru multe persoane un fenomen unic şi spectaculos. Poate fi şi o alternativă la oraşul supraaglomerat, dar şi la pensiunile zgomotoase de unde pleci mai stresat decât atunci când ai sosit. În plus, astfel de unităţi pot fi cumpărate, iar când nu le utilizezi, le închiriezi şi produc bani, pe principiul contemporan de share economy.

Din ce sunt construite?

Structura e din aluminiu, panourile sunt din lemn multistratificat, utilizat în general drept cofrag în construcţii, mai am un material termofonoabsorbant (care poate fi un anume lemn, plută sau în cel mai rău caz polistiren extrudat). Peste astea, ca formulă de protecţie solară, termică şi hidro, va fi o prelată de camion ignifugată sau alte materiale.

*Acest interviu a apărut în ediţia din aprilie a revistei Constructiv